Recenzie „O mare de lacrimi” de Ruta Sepetys

„Noi, cei care am supraviețuit, nu suntem adevărații martori. Adevărații martori, cei care se află în posesia adevărului nerostit, sunt cei care s-au înecat, cei care au murit, cei care au dispărut.”  Primo Levi


Voi începe prin a spune că nu știu cu ce să încep. Are sens? Da, pentru cei care au citit cartea sau care știu cât de cât ce se ascunde în paginile ei, afirmația are sens.
"O mare de lacrimi". Nu pot să spun că am înțeles vreodată titlul cărții, dar acum, că am cartea citită, atât titlul cât și cartea au avut un impact imens.
Acțiunea se petrece la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și prezintă încercarea supraviețuitorilor de a mai continua să lupte. Vasul german Wilhelm Gustloff părea, și era, singura lor scăpare. Având la bord peste zece mii de civili, răniți, oficiali naziști și personal militar, vasul și-a început călătoria spre Kiel. Numai că, ce nu știa nimeni, era că războiul era de departe de a se fi terminat. La 30 ianuarie 1945 nava a fost surprinsă și torpilată de un submarin sovietic, distrugând astfel singura fărâmă de speranță rămasă. Dintre cei nouă mii de oameni pierduți atunci în apele înghețate, aproape cinci mii erau copii.
Trebuie sa menționez că această carte este ficțiune istorică, însă scufundarea vasului Wilhelm Gustloff a fost cât se poate de reală, fiind înscrisă în istorie drept cel mai cumplit dezastru maritim.

Personajele care au dat viață cărții și care m-au făcut să trăiesc o dată cu ei fiorii războiul au fost Joana, Florian, Emilia și Alfred. O lituaniană, un prusac, o poloneză și un om dedicat lui Hitler. Ei sunt cei care mi-au relatat prin ce au trecut și ce au încercat să facă ca să supraviețuiască. Joana este asistentă medicală, Florian un tânăr talentat care încerca să scape din dezastrul în care intrase, Emilia una din miile de victime ale războiului și Alfred... Alfred este enigma pe care nu am putut, și pentru o perioadă, cred că nici nu voi putea să o deslușesc. Cu toate că acesta mi-a povestit despre iubita lui, Hannelore, dar și despre curajul și devotamentul său, Joana, Florian și Emilia, alături de Ingrid, Eva, Poetul pantofilor și Băiețelul pierdut au fost cei care m-au ținut cu sufletul la gură.

Din această carte am înțeles că războiul nu a adus numai tragedie, ci probabil a adus și câteva suflete împreună, pe cineva care să te facă să continui și să îți spui că 'mâine se va termina'. Prieten pare un cuvânt greu de pronunțat în această perioadă, dar se pare că a existat. Speranța pare un gând de o complexitate uriașă, dar a existat. Iubirea pare un sentiment imposibil, dar a existat. O minune pare doar un basm citit de părinți în vremuri de mult apuse, dar a existat. Ce vreau să scot în evidență este faptul că a existat o viață care a început în timpul războiului și care a reușit să continue și după acesta.


Joana, Florian și Emilia au fost protagoniștii, dar eu vreau sa vă vorbesc despre Emilia. La 9 a intrat în război, la 15 ani încă supraviețuia. De ce folosesc termenul de 'supraviețuire'? Pentru că ei se luptau pentru viața lor, încă nu o trăiau. Emilia ar trebui sa fie un exemplu pentru toată lumea, așa cum este pentru mine. Nimeni nu poate să știe dacă la bordul navei a existat o fata poloneză pe nume Emilia care avea un fes roz. Însă poate a existat altcineva, de aceeași vârstă, care a trăit aceleași lucruri ca și Emilia. La 15 ani a înfruntat mânia războiul mai bine decât mulți, mai mult decât și-ar fi putut imagina cineva, cu toate că era poloneză. O rasă impură care trebuie exterminată. Deși amenințările veneau din toate părțile, ea a continuat să lupte. Și a luptat, până când l-a întâlnit pe Florian, cavalerul care a salvat-o. Și a luptat, până când cei doi au întâlnit-o pe Joana, asistenta medicală care l-a salvat pe Florian. Și această fată poloneză cu fes roz a continuat să lupte. La început am zis că a fost una din miile de victime de război; nu, ea a fost unul dintre eroii muți ai războiului.
Joana alături de Ingrid, o fată oarbă, de Eva, o femeie mătăhăloasă, de Heinz, supranumit și Poetul pantofilor și de Klaus, Băiețelul pierdut a cărui bunică nu s-a mai trezit, alcătuiau unul din numeroasele grupuri care încercau să fugă de rămășițele războiului. Într-o seară, pe când înnoptau într-un hambar, Emilia și Florian li s-au alăturat. Florian, grav rănit de schije, cu un rucsac pentru care era capabil să facă moarte de om și cu un trecut ce îl apăsa. De el mi-a plăcut din prima clipă, deși toată lumea îl considera un dezertor. Până la final am ajuns să îl iubesc, să îl respect și să îi spun așa cum trebuia: erou.
Între Joana și Florian s-a produs ceva încă din prima clipă, de când aceasta dorea să îl ajute. La Joana cred că asta am admirat cel mai mult, dorința ei arzătoare de a ajuta pe toată lumea, deși nu mulți i-ar întoarce favorul. Cei doi au avut o poveste de dragoste pe timp de război. Nu o poveste tipică, dar una cât se poate de adevărată. Drumurile i-au adus împreună în această perioadă odioasă, însă au știut cum să îi facă față.
O carte adevărată. O carte care arată cât de crudă și nedreaptă a fost istoria cu noi. Câte mii de răniți, câte mii de morți, câte infinite pierderi. Războiul a luat o parte din unii, tot din alții. Războiul i-a schimbat pe toți.
Recomand această carte din tot sufletul. Și mie mi-a fost recomandată de o bună prietenă și mă bucur că i-am ascultat sfatul de a o începe. O carte care îți schimbă viziunea, care te face să îți pui întrebări și să realizezi că lumea nu este întotdeauna bună și dreaptă.
Iar în final, vreau să vă fac cunoscute următoarele spuse ale autoarei: " Când supraviețuitorii pleacă dintre noi, nu trebuie să lăsăm adevărul să dispară odată cu ei. Vă rog, dați-le glas."
"O mare de lacrimi" de Ruta Sepetys are 5 ⭐pe care le merită din plin. Aștept părerile voastre legate de carte. Pupici!

Nu se putea să închei fără să las câteva citate și pasaje. ❤

„Onorurile sunt pentru cei morți, le-am spus eu. Trebuie să luptam cât mai suntem încă în viață!”

— Nu, fiule, a susținut tatăl meu. Nu ești un trădător al țării tale. Mult mai rău. Ești un trădător al sufletului tău.”

„Știam legendele pasărilor. Pescărușii erau sufletele soldaților morți. Bufnițele erau sufletele femeilor. Porumbițele erau sufletele fetelor nemăritate care părăsiseră de curând această viață. Exista oare vreo pasăre pentru sufletele unor oameni ca mine?”

„Eva a izbucnit în hohote puternice de râs. Și apoi s-a întâmplat cel mai uimitor lucru cu putință. Neamțul a zâmbit și a râs. Din toată inima.„

„Mama era ancora. Mama era confortul. Mama însemna acasă.”

— Da, și cu toate acestea, uită-te, viața a scuipat-o pe moarte drept în ochi.”

„Ce doream? Voiam să se termine războiul astfel încât sa o pot invita la o întâlnire.”

„Am întrebat-o odată pe mama ta de ce a ales sa se mărite cu tatăl tău. Știi ce replica mi-a dat? A spus cel mai ciudat lucru cu putința:'Pentru ca îl iubesc.'”

— Și ce ai de gând sa faci după ce vom ajunge în Kiel? m-a descusut ea.
'Să te sărut.' Asta voiam sa îi spun.”

— Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și iți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”


Cartea o puteți comanda de AICI.





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Recenzie „Rivali” de Penelope Douglas

Recenzie Micuța Balerină de Corina Cîndea

Recenzie „Descătușare” de Penelope Douglas