Recenzie „Hoțul de cărți” de Markus Zusak



„Hoțul de cărți” de Markus Zusak este o dovadă a faptului că, deși am dat peste nenumărate povești, întotdeauna rămâne ceva ce încă nu am descoperit. De-a dreptul sfâșietoare, este o carte ce m-a învățat despre importanța cuvintelor și cât de influențabile pot fi
Cu un mesaj excepțional, această operă extraordinară tratează un subiect destul de cunoscut, și anume războiul, acțiunea petrecându-se în anii 1940-1943. 
Am mai citit o grămadă de cărți care să-mi fi rămas în minte mult timp după aceea, însă toată această poveste cred că m-a afectat mai mult decât au putut să o facă celelalte, deoarece sunt conștientă de faptul că, precum personajele din această carte, au fost oameni care chiar au suferit în acea perioadă.
„Hoțul de cărți” mă face să mă gândesc la persoanele care au pierdut o grămadă când nici măcar nu învățaseră ce înseamnă să deții un lucru, la copiii care au cunoscut moartea când ei nici nu apucaseră să guste viața și la soldații care și-au învăluit teama în ultimul strop de curaj. 
Probabil de aceea m-a rupt în bucățele, fiindcă doar gândul strecurat în minte la trăirile acelor oameni îmi provoacă fiori pe șira spinării...



Începutul este intrigant și, totuși, dureros de adevărat. Eu, cel puțin, eram pierdută la primele douăzeci de pagini. Nu înțelegeam mare lucru, dar de fiecare dată aveam în gând primele propoziții pe care le-am citit și îmi doream să pătrund și mai mult în miezul acțiunii. 
Mă bucur că am luat decizia de a continua. 




„UITE UN MIC ADEVĂR: Vei muri.”








Așadar, aici avem de a face cu Liesel Meminger, o copilă care dă față-n față cu războiul pe neașteptate, o fată care e înconjurată de misterul cuvintelor și mirosul cărților, o curajoasă care învață ce înseamnă să iubești, dar și să pierzi. Evoluția ei este privită din perspectiva unui narator neașteptat, iar prin intermediul legăturilor ei cu celelalte personaje, aflăm mai multe despre regimul nazist și despre cei care nu au fost de acord cu această brutalitate, motiv pentru care au plătit cu mai mult decât sânge pentru dorința lor arzătoare de a ajuta. 
Deși ne sunt prezentate iubirea și compasiunea, cumva, pe parcursul întregii acțiuni, se păstrează o atmosferă înspăimântătoare, pentru că, la un moment dat, îți dai seama că inevitabilul se va întâmpla, iar personajele vor suferi, și tu nu vei putea face altceva decât să citești mai departe și, probabil, să simți o parte din tortura lor și-n sufletul tău. 
Este imposibil să citești „Hoțul de cărți” și să nu realizezi o transpunere simpatetică cu protagoniștii acestei cărți. Este prima carte în care nu a existat personaj pe care să-l urăsc. Mai mult, cred că am disprețuit nenorocul lor sau cruzimea din partea destinului.




„Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină, și când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca o ploaie.”


Prin intermediul copilei în jurul căreia se învârte, oarecum, o parte din acțiune, ajungem să îi cunoaștem și pe ceilalți — Hans, Rosa, Rudy, Max.
Și mulți alții.
Iar numele lor sunt doar o parte din povestea pe care o veți descoperi dacă vă hotărâți să citiți. Și veți observa că tot aceste nume pe care le-am enumerat nu doar că nu le veți uita, dar vor rămâne într-o încăpere destul de importantă a inimii voastre, pentru că veți simți alături de ei, veți râde, veți plânge... Veți cunoaște puterea cuvintelor și culorile ultimei lupte.



„Asta a fost prima oară când Hans Hubermann m-a evitat. În marele război. A doua ocazie când a scăpat avea să vină în 1943, în Essen. Două războaie pentru două supraviețuiri. Prima dată tânăr, a doua oară la vârsta mijlocie. Nu mulți oameni sunt îndeajuns de norocoși să mă fenteze două ori.”


„Când moartea o să mă prindă, a jurat băiatul, ea va simți pumnul meu în față.”

„Sunt obligată să continui, deoarece, deși nu este adevărat pentru fiecare persoană de pe pământ, e adevărat pentru marea majoritate că moartea nu așteaptă după nimeni și, dacă așteaptă, nu o face pentru mult timp.”



În toată această cumplită vreme de război, protagoniștii cărții „Hoțul de cărți” vor încerca să dea un sens vieții, să se obișnuiască cu ideea că trebuie să profite de prezent, atât de gri cum s-ar putea să-l vadă unii, fiindcă într-o lume în care se cunosc
limba germană, limba gloanțelor și cea a bombelor, prezentul este singura rugăciune care le mai rămâne. 



„Nimeni nu voia să bombardeze un loc care avea numele raiului, nu-i așa?”



„Nu te pedepsi, o auzi spunând din nou, dar va urma pedeapsă și durere, și va fi fericire de asemenea. Asta înseamnă să scrie.”


„Am urât cuvintele și le-am iubit, și sper că le-am orânduit bine.”




În majoritatea timpului, recomand celorlalți să citească anumite cărți care mi-au plăcut sau mă interesează, dar astăzi vă rog frumos să lecturați „Hoțul de cărți”!











Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Recenzie „Rivali” de Penelope Douglas

Interviu cu Penelope Douglas, autoarea seriei „Fall away”

Recenzie „Descătușare” de Penelope Douglas